În anul 166, Galenus pleacă brusc din Roma cu puțin înainte ca armatele romane să se întoarcă din est după războiul cu parții.
Se zvonea că în tot estul Imperiului era epidemie, iar armatele, după cum anticipau doctorii, o aduceau acasă în Italia. Galenus nu numai că nu și-a avertizat cunoștințele de intenția lui de a pleca la Pergam, dar a lăsat vorbă ca vestea să fie răspândită după plecarea sa. În plus nu a apucat drumul consacrat spre Grecia, ci pe un drum ocolit prin insula Corcyra, Corint, Atena, de unde a traversat marea Egee. În scrierile sale el susține că dorea de mult timp să-și viziteze rudele și prietenii din orașul tinereții și formării lui medicale, Pergam. Din păcate tulburările politice și sociale din oraș l-au împiedicat să o facă până atunci.
Detractorii lui susțin că pur și simplu Galenus a anticipat epidemia și a fugit din Roma ca să nu fie mobilizat pentru combaterea ei. Ulterior el a susținut că a plecat la Pergam ca să-și ajute prietenii și familia în lupta cu boala, deși epidemia se pare că nu a lovit Pergamul. Dar, nu-i așa, pe vremea aceea nu puteai ști unde și când va lovi epidemia!
În a doua jumătate a anului 168, Galenus primește mesajul de care se temuse atâta: o scrisoare imperială prin care era convocat în Italia. Cei doi co-împărați, Marcus și Lucius pregăteau o campanie militară împotriva triburilor gemanice din nord (în zona Boemiei actuale) și concentrau trupele la Aquileia (lângă actualul Trieste). Fiecare legiune avea atașat cel puțin un medicus care avea rang de centurion și alte ajutoare de rang mai mic. Galenus avea o mare faimă la Roma pentru că promova medicina bazată pe fapte și dovezi, și de aceea e puțin probabil că fusese convocat pentru vreo legiune. Ajuns la Aquileia, Galenus nimerește în plină epidemie: ”când am ajuns la Aquileia, epidemia lovise cum n-o făcuse niciodată înainte; așa că împărații au plecat în grabă la Roma însoțiți doar de câțiva soldați, în timp ce majoritatea dintre noi luptam să rămânem în viață, iar mulți au murit și nu numai din cauza epidemiei ci și datorită faptului că epidemia era în toiul iernii.” (Libr. Propr. 2, 19.18K). De altfel co-împăratul mai tânăr, Lucius Verus, a murit în drum spre Roma.
În anul 169, împăratul Marcus Aurelius se întoarce la Aquileia ca să reia pregătirea campaniei militare. Cu această ocazie îl primește pe Galenus care-l convinge să-l lase să rămână în Italia unde ar fi fost mult mai de folos. Printre alte sarcini se pare că împăratul l-a desemnat să supravegheze sănătatea moștenitorului tronului Commodus. După unele estimări moderne se pare că epidemia a omorât până la 25% din locuitorii Imperiului Roman. Nu știm ce microorganism a provocat-o.
Ce relvanță are această istorie cu multe necunoscute pentru starea noastră actuală? În afară de plăcerea celor pasionați de istorie, ne pune în lumină situații, comportamente și atitudini care nu s-au schimbat fundamental în cei aproape 2000 de ani care ne despart.
Sunt medicii și personalul medical datori să se sacrifice în caz de epidemie? Anunțul unor medici că demisionează din cauza epidemiei a încins rețelele sociale de pe internet. Furia și dezamăgirea comentatorilor de ocazie sunt preponderente și ele arată nu doar teama de epidemie ci și egoismul și disprețul față de cadrele medicale. Ideea generală ar fi ”să moară ei în locul nostru pentru că de aia îi plătim și în plus au mai și jurat!”.
Încep prin a remarca că de fapt foarte puține amenințări cu demisia au și fost puse în practică. Amenințarea cu demisia nu a vrut decât să atragă atenția asupra situației proaste a echipamentelor de protecție, a testelor de laborator și aparatelor de respirație asistată. În plus, medicii își practică meseria pe baza unor contracte civile în care nu e prevăzut să-ți sacrifici sănătatea sau chiar viața în absența echipamentelor necesare practicării meseriei.
E foarte la îndemână ca de la adăpostul confortabil al apartamentului în care stai izolat să condamni breasla medicală. În ciuda apelurilor insistente nu am prea văzut voluntari să stea la coadă pentru a-și oferi ajutorul. Singurele ajutoare reale au venit de la întreprinzătorii din mediul privat. Blogerii indignați și influencerii de ocazie au rămas la căldurică în pijamale. Eroismul este fără îndoială o opțiune privată, dar se pare că nu pentru toată lumea. Personalul medical trebuie să fie obligat să se poarte eroic! Și apropo, Jurământul Hipocratic nu ne cere să ne sacrificăm viața în procesul de îngrijire a bolnavului, dar ne cere în schimb să comunicăm responsabililor cetății dacă bolnavul suferă de o boală periculoasă pentru comunitate!
Observatori mai atenți au remarcat cu subtilitate că medicii nu prea s-au remarcat în a dezvălui corupția din sistemul sanitar. Pentru un cititor neatent asta ar putea să însemne că de fapt sunt complici. Nici vorbă de așa ceva; medicii sunt primii care semnalează neajunsurile, doar că o fac instituționalizat către forurile tutelare. Ei urmăresc rezolvarea situației și nu gloria de 15 minute a unui scandal de presă. Că lucrurile nu se rezolvă satisfăcător ține nu atât de corupție cât de incompetența managerială. Iar suprema incompetență managerială este să nu aloci fonduri suficiente îngrijirii sănătății sau să crezi că poți cumpăra totul, oricând de pe piața liberă. În situații de criză ca aceasta piețele se închid. Supraviețuiește numai cine își produce în țară medicamentele și echipamentele. Dar producția necesită planificare și investiții pe termen lung care nu aduc venituri atât de rapide și de grase ca un contract comercial cu dedicație.
Deci, ca să răspund la întrebarea din titlu, nu știm dacă Galenus a fugit sau nu de epidemie, dar știm că și-a făcut datoria, și în cursul unei cariere îndelungate a salvat multe vieți, a ușurat multă suferință și a instruit temeinic o mulțime de medici tineri. Morala poveștii este că dacă ai un ceas elvețian nu bați cuie cu el, ci îl folosești pentru reglarea celorlalte ceasuri.
Dr. Cristian Oana, Medic primar medicina familiei, formator
Articolul a apărut înițial în viata-medicala.ro, în cadrul campaniei #DinRecunostinta
