Epidemia care tocmai ne-a bântuit a scos la vedere multe slăbiciuni ale sistemului de îngrijire a sănătății din România. ”Industria sănătății” a fost lăsată de izbeliște de un stat slab și clientelar, ca și celelalte industrii ale țării. Mecanismele de piață nu au reușit să compenseze cu nimic lipsurile din sănătate deoarece aceasta conține o componentă de solidaritate socială și deci de planificare și dezvoltare care ar trebui să fie bine reglementată. Industria sănătății este sofisticată și înalt integrată de la institutele de cercetare, la fabricile de echipamente, medicamente și vaccinuri, până la sistemele de supraveghere epidemiologică și industria balneară și de recuperare medicală. Tot acest complex medico-industrial necesită însă bani și personal calificat. Personalul medical, deși insuficient, este în general competent. Problema lui este însă că educația și formarea medicală se axează pe vindecarea bolii și neglijează sistematic îngrijirea bolnavului. Empatia este considerată un lux inutil și este sacrificată în beneficiul ipotetic al eficienței. Cele două însă nu se exclud iar scopul final al medicinei, încă de la maeștrii fondatori, este ca pacientul să se simtă bine nu doar să fie vindecat cu orice preț!
Beneficiarul final al industriei sănătății este pacientul. Din păcate bola și suferința îi fac pe oameni ceva mai egoiști iar slaba educație civică nu i-a învățat ce este solidaritatea socială în vremuri grele. După treizeci de ani de post-comunism oamenii încă nu au înțeles că totul costă și niciun serviciu social nu li se cuvine în exclusivitate. Trăim pe viu tragedia bunurilor comune, acel fenomen economic prin care fiecare încearcă să extragă maximum de beneficii personale din bunurile deținute în comun de comunitate. Exemplul clasic este cel al pășunii comunale pe care fiecare locuitor o exploatează pășunând cât mai multe animale până ce o epuizează și toată lumea pierde. Acest scenariu nu este obligatoriu, ca dovadă că nu toate pășunile s-au uscat și nu toate animalele au murit. Unii istorici au mers mai departe și au clasificat omenirea în funcție de atitudinea față de bunurile comune: populațiile risipesc bunurile comune și eventual migrează, popoarele le conservă și le sporesc, iar civilizațiile le cresc și exportă această atitudine și altora. Las cititorului plăcerea de a judeca unde se află România.
Revenind la subiectul nostru, mulți pacienți care intră în cabinetul unui doctor încearcă să stoarcă de la acesta și de la sistem cât mai multe avantaje personale: analize, medicamente, diverse scutiri de obligații etc. Cine ajunge primul la medic stoarce sistemul la maxim ca și cum ceilalți nu ar exista. Ideea de resursă limitată îi face pe oameni să aglomereze cabinetele și camerele de gardă mai ales la începutul programului de lucru. Cei care-și permit, dau cadouri personalului medical tocmai pentru a beneficia preferențial de această resursă limitată. Un număr nepermis de mare de cetățeni nu contribuie cu mai nimic la fondul unic de asigurări de sănătate. Această inechitate fundamentală îi face și pe plătitori (dacă tot am dat banul!) și pe neplătitori (dacă tot e pe gratis!) să abuzeze de serviciile de sănătate. Camerele de gardă și cabinetele medicale sunt sufocate de oameni cu afecțiuni minore și autolimitate care solicită insistent analize exotice și tratamente fanteziste. Aceasta este o formă de risipă a resursei medicale!
De aceea cred că pe lângă creșterea și generalizarea contribuțiilor la sănătate populația va trebui educată în sensul folosirii judicioase a sistemului. Apelurile la solidaritate și moderație nu au același efect pe care îl are obligația pacientului de a plăti la intrarea în sistem (cabinet, laborator, policlinică). Ideea ca pacientul să nu plătească la punctul de intrare în sistem a apărut în culturile din vestul Europei după sute de ani când pacienții au plătit. Asigurările de boală ca formă de solidaritate socială nu au apărut spontan la nivel național ci grație unor vizionari reformatori social. După numai o sută de ani de asigurări de sănătate când nu au mai trebuit să plătească la intrare, oamenii au uitat, și aceeași risipă de la noi se întâmplă și în vestul Europei. De aceea sistemul public nicăieri în lume nu mai face față cererilor și așteptărilor tot mai mari ale populației. Plata la intrare în sistem îl va face pe solicitant să se gândească de două ori dacă chiar are nevoie de acea consultație sau poate rezolva problema telefonic sau pe mail. Acest fapt nu exclude solidaritatea asigurării. Pacientul pur și simplu își poate recupera banii de la asiguratorul public sau privat după consumarea actului medical. Cei foarte săraci pot primi de la serviciile de asistență socială ale primăriilor vouchere valorice cu care să acceseze serviciile medicale în ambulatoriu sau spital. Cred că această măsură simplă va crește responsabilitatea oamenilor atât față de utilizarea serviciilor medicale cât și față de păstrarea propriei sănătăți.
Dr. Cristian Oana, Medic primar medicina familiei, formator
