În cei douăzeci și cinci de ani cât am orbitat în jurul nucleului decizional al diverselor guverne ale României, m-a frapat numărul nepermis de mare de decizii politice luate pe baza unor prejudecăți. Cea mai înrădăcinată și persistentă, indiferent de partidul aflat la guvernare, este că ministrul de finanțe are ultimul cuvânt. În cele ce urmează aș dori să demontez această prejudecată în domeniul sănătății.
1. Ministrul de finanțe nu face reforme și nu câștigă războaie. În 1982, primul ministru conservator al Regatului Unit, Margaret Thatcher, se confrunta cu criza din insulelel Falkland. Junta militară din Argentina, absolut neprovocată a declarat război și a ocupat insulele. Conform tradiției, MT a alcătuit un Cabinet de război (un nucleu restrâns de miniștri) care să coordoneze efortul de război. În acel moment fostul prim ministru laburist și fost ofițer în timpul celui de al doilea război mondial, Harold Wilson, i-a făcut o vizită privată și i-a cerut în mod expres să nu includă ministrul de finanțe în cabinetul de război. Prin natura meseriei sale ministrul de finanțe nu va face decât să îngreuneze efortul de război. ”Câștigă războiul și pe urmă cheamă ministrul de finanțe să facă socotelile”, i-ar fi spus Wilson. Așa a făcut și a câștigat. În 1983, când a pornit reforma economică și fiscală, nu a cerut părerea ministrului de finanțe ci a unui filozof, Friedrich Hayek. Au urmat privatizări și dereglementări ale unor legi fiscale greoaie și obstructive. După zece ani de guvernare creșterea economică a fost de 23,3%, cheltuielile guvernului au crescut cu numai 12,9%, cheltuielile cu sănătatea (NHS) au crescut cu 31,8%, iar cele cu securitatea socială tot cu 31,8%.
2. Creșterea proporției cheltuielilor cu sănătatea din buget nu se datorează personalului medical (legea lui Baumol a bolii costurilor). Pe scurt aceasta spune că boala costurilor afectează acele servicii pentru care numărul de ore de muncă prestate de lucrător face parte din definiția serviciului oferit. De exemplu un tuns durează în medie 30 de minute, nu poate fi relocat în China și nici prestat online. O operație de protezare a șoldului durează în medie 2 ore de la intrarea pacientului în sala de operație până la ieșire. O naștere durează tot atât cît dura și pe vremea lui Galenus. Concertul nr. 21 pentru pian de Mozart durează tot atât cât a durat când autorul l-a cântat în fața împăratului Joseph al II-lea, iar orchestra numără tot atâția membri. În schimb un telefon mobil bun costa în anul 2000 cât abonamentul pe durata unei stagiuni la filarmonica George Enescu. Astăzi, un telefon mobil mult mai performant costă cât două-trei bilete la concertul aceleiași filarmonici. Așadar a crescut exorbitant costul biletelor la filarmonică? Nu, nicidecum, ci datorită progresului tehnologic a scăzut dramatic costul telefoanelor mobile. Concertele simfonice au devenit relativ mai scumpe în bugetul unei familii comparativ cu telefoanele mobile. Această creștere relativă a costurilor este și cauza principală a creșterii proporției cheltuielilor cu sănătatea din bugetul național. Costurile cu noile tehnologii și medicamente, creșterea nevoii de servicii medicale pentru o populație îmbătrânită, și eventualele pierderi au o contribuție secundară la creșterea costurilor din sănătate. Economiști isteți vor face imediat referire la nevoia creșterii productivității în sănătate pentru a scădea cheltuielile. Voi lua un exemplu din educație. Dacă un profesor dintr-o școală predă la o clasă de 20 de elevi, are o productivitate de două ori mai mică decât un alt profesor care predă în altă școală la o clasă de 40 de elevi. Deci iată soluția economică! Nu vă mai întreb ce școală veți alege pentru copilul dvs. Același lucru se întâmplă și în medicină. Succesul sistemului privat se datorește faptului că timpul alocat pacientului este mai lung, iar medicul nu este întrerupt de sarcini administrativ/secretariale. Cum poți să scurtezi timpul la o naștere sau la o proteză de șold ca să fii mai productiv? Ce economii poți să faci la testări, vaccinuri și terapie intensivă în timpul pandemiei. Ce citostatice poți să refuzi unui pacient cu cancer, ca să fii productiv ca medic. Pe baza legii lui Baumol s-au făcut predicții care au fost confirmate de creșterea costurilor relative în sănătate și educație. Între 1978 și 2012 prețurile au crescut în SUA cu 110%, iar salariile cu 150%. În aceeași perioadă creșterea cheltuielilor în sănătate a fost de 250%, iar creșterea costurilor studiilor universitare a fost de 440%. Toată lume a dat vina pe sistemul privat din spitalele și universitățile americane. Surpriza a fost că și în Regatul Unit, unde sănătatea este finanțată de la buget, în mod socialist, creșterile au fost cam de același ordin de mărime.
Nu trebuie să fii un geniu politic ca să înțelegi de ce politicienii și funcționarii din zona finanțelor și economiei nu vor pomeni nimic de legea lui Baumol. Pot să le înțeleg anxietatea că într-un viitor ceva mai îndepărtat nu ne vom mai permite costurile cu sănătatea și educația. Vreau să-i liniștesc și să le amintesc că e vorba de costuri relative, pentru că datorită progresului tehnologic energia, bunurile de consum și mâncarea vor deveni mult mai ieftine, tot relativ. Dar ca să avem progres tehnologic trebuie să fim educați și sănătoși și să investim în cercetare. În plus PNRR pe sănătate este un bun prilej ca să acoperim costurile cu infrastructura și tehnologia din medicină. Dar pentru asta trebuie ca politicieni luminați să facă proiecte de reformă în sănătate și să le implemeteze. Sănătatea este mult prea importantă ca să fie lăsată doar pe mâna economiștilor.
Dr. Cristian-Sever Oană, medic primar medicină de familie, formator
sursă foto: Pixabay
