Foarte puțini oameni au voința, rezistența și priceperea să urce pe Everest. Toți au curiozitatea și dorința să-l vadă de aproape. Dronele au rezolvat problema pentru toată lumea. Poți să-l vezi din vârful patului pe internet sau pe canalele de televiziune dedicate naturii. Cam la fel este și cu medicina. Puțini oameni au inteligența, voința și rezistența să studieze și să practice medicina. Toți au însă dorința și curiozitatea să știe cum lucrează medicii. Și în acest caz televiziunea și internetul au rezolvat problema cu ajutorul endoscoapelor, microscoapelor și a minicamerelor digitale. Iluzia accesibilității fiind creată, nu a mai fost nevoie decât de un pas pentru a dori și controlul asupra actului medical. Această dorință este legitimă în măsura în care oamenii doresc să-și păstreze controlul asupra propriului corp, dar este nepractică când vine vorba de controlul fiecărui gest al medicului.
De unde a apărut această iluzie? Desigur suntem o societate democratică și poporul are voie să controleze orice aspect al vieții sociale. Un cetățean cu studii medii, chiar dacă nu înțelege fizica nucleară, poate înțelege că energia nucleară e mai ieftină și mult mai puțin poluantă decât gazul natural. În plus nici nu mai depinzi de hachițele furnizorului. Pentru partea tehnică cetățeanul are încredere în ingineri. Până de curând acest lucru era valabil și în medicină. Bolnavul dorea să se însănătoșească, iar pentru diagnostic și tratament se încredința medicului. În ultimul timp cetățenii nu se mai mulțumesc doar cu rezultatul intervenției medicale ci doresc să controleze și procesul. Cauzele sunt adânci și complicate, dar faptele sunt evidente.
Un fapt important care a dus la această modă este proliferarea protocoalelor medicale. Acestea au fost scrise de medici din dorința de a oferi șanse cât de cât egale tuturor pacienților. După cum știm, nu ne naștem toți cu aceleași calități biologice și nu beneficiem de aceleași resurse sociale. Rolul protocolului este de a asigura condiții uniforme de îngrijire și celor mai puțin favorizați. Managerii au încurajat această tendință în speranța reducerii costurilor cu îngrijirea medicală. Politicienii, cel puțin în România, au hotărât să le legifereze și să le publice în Monitorul Oficial. De aici începe haosul. Oricine poate citi și crede că poate înțelege ce scrie în Monitorul Oficial. Inspectorii diverselor instituții ale statului, procurorii, avocații și pacienții au primit un nou teren de vânătoare. Nu mai este suficient să vindeci sau să ușurezi suferința pacientului, trebuie să o faci fără să-i aduci vreun prejudiciu, fără să-l expui vreunui risc și fără vreun efort din partea lui. Altfel, medicul este bun de plată. Deci, medicul trebuie să respecte ad literam protocolul, chiar dacă știe că este inadecvat pacientului pe care îl tratează. Acesta este prețul neîncrederii în medic. Lanțul de încredere s-a rupt!
Societatea umană există și funcționează datorită lanțurilor de încredere care leagă toate componentele unele de altele. De exemplu, eu am avut încredere în profesorii mei de la medicină, care au avut încredere în cercetătorii care au făcut studiile, care au avut încredere în producătorii tehnologiei pe care au folosit-o, care au avut încredere în furnizorii materialelor și așa mai departe. Lanțul de încredere mi-a permis să mă concentrez pe ce am eu de făcut fără să pierd timpul controlând studiile, echipamentele și materialele. La fiecare etapă au fost oameni care au făcut-o pentru ca eu să mă pot ocupa de îngrijirea bolnavilor. Pot să înțeleg că unii oameni nu au beneficiat de un lanț de încredere complet. Fie i-au dezamăgit părinții, fie i-a înșelat partenerul, fie i-a furat banca, fie i-au umilit autoritățile, fie i-au mințit politicienii. De aceea vindecarea nu poate veni peste noapte și nu în primul rând de la profesiunea medicală. Dar noi ca medici putem da un exemplu demn de urmat.
Pacientul modern știe intuitiv că medicul are o loialitate împărțită. În primul rând este loial pacientului, dar este dator și față de cel care-l plătește, stat sau firmă de asigurări. Eu ca practician trebuie să-l conving pe pacient de la bun început că această loialitate împărțită nu-mi afectează judecata clinică și că nu urmăresc să fac economii statului sau asiguratorului. Dacă lucrez complet privat trebuie să-l asigur pe pacient că nu vreau să-i vând vreun medicament sau vreo procedură îndoielnică sau foarte scumpă. De exemplu, ar fi util pentru recâștigarea încrederii ca medicul să recomande pacientului ce consideră că este necesar, iar pacientul să afle de la asigurator ce medicamente sau explorări sunt acoperite de asigurare. Acum, în sistemul public, medicul este cel care trebuie să verifice aceste lucruri și să aleagă în locul pacientului, ceea ce poate da naștere la suspiciuni. În privat pacientul alege dar nu înțelege întotdeauna necesitatea procedurilor scumpe. De aceea medicul trebuie să vorbească cu pacientul. Problema e că nu toți medicii au darul vorbirii, mai ales de când toate examenele la medicină sunt scrise. Mulți medici sunt obosiți, prea ocupați sau pur și simplu nu au vești bune pentru pacient. Pare inutil să le reamintești medicilor că rolul lor principal este să îngrijească bolnavi, iar vorbitul este partea cea mai importantă a îngrijirilor. Cursurile, studenții, conferințele, consiliile de administrație, juriile sunt cu toate secundare și nu au niciun rost dacă uiți de pacient.
Cum vorbești cu pacientul? În niciun caz de la înălțimea catedrei sau a piedestalului. Medicul nu este o statuie care rostește sentințe și oracole. Medicul este o călăuză care a mai parcurs acest drum și cu alți pacienți pe care i-a adus la liman. Poate că nu a reușit de fiecare dată, dar a încercat cu onestitate. Uneori l-au lăsat puterile pe pacient, alteori s-a răzgândit și a căutat altă călăuză, alteori nu au mai fost mijloace disponibile. De cele mai multe ori însă eșecul se datorează faptului că cei doi nu au reușit să facă o echipă. Și cum poți să faci o echipă în absența încrederii? Și cum poți să trezești încredere fără să explici? Medicul trebuie să găsească ”metafora explicativă”, adică acea explicație sugestivă și scurtă care să lumineze pacientul. Social media ne-a obișnuit cu mesajele de un minut. Oricât ar părea de exagerat, de multe ori ni se cere să explicăm în trei fraze ceea ce am învățat la facultate în trei luni. Ca medici ne aflăm cu toții, zi de zi, în situația rabinului din poveste:
Un tânăr, cam firav la trup și la minte, i-a spus rabinului că vrea să învețe Tora stând într-un picior. Rabinul l-a privit, i s-a făcut milă de el și i-a dat soluția. Toată învățătura Torei se rezumă la ”ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Restul sunt comentarii!
Dr. Cristian-Sever Oană, medic primar medicină de familie, formator
sursă foto: Pixabay
