În principiu, medicul e un fel de judecător al medicamentelor: cine ce face, are mijloacele și ocazia să facă, cum poate dovedi că a făcut ceea ce pretinde? Medicul trebuie să cântărească dovezile științifice disponibile, pro și contra, privind folosirea unui medicament la pacientul său cu o anumită boală.
În practică, sub presiunea timpului și a pacientului, unii dintre noi recomandăm primul medicament pe care ni-l amintim, chiar dacă nu întotdeauna suntem ferm convinși de beneficiile lui. Ei, aici e chichița! Care e primul medicament pe care ni-l amintim. De obicei este ultimul medicament pe care ni l-a prezentat un reprezentant medical sau pe care l-a prezentat un distins profesor la vreun congres medical recent cu largă participare internațională. În esență aceasta nu e o greșeală medicală, ci doar o ”scurtătură” pe calea raționamentului clinic, pentru că nimeni nu vrea să facă rău pacientului. În schimb este o victorie a marketingului asupra medicului și pacientului. Mișcarea iscusită a producătorilor de medicamente este că în general reușesc să-i transforme pe medici din judecători în avocați. E o schimbare de rol fundamentală care afectează însăși esența medicinei. Această schimbare de rol explică moda trecătoare din terapeutică.
Câte medicamente am recomandat cu convingere în cariera noastră medicală, de care azi nu mai auzim nimic? Colegiul medicilor ne recomandă în statutele sale că medicul stabilește diagnosticul și tratamentul pe baza raționamentului propriu. În Statele Unite un singur om s-a opus aprobării Thalidomidei pe baza raționamentului propriu în ciuda aclamării internaționale a beneficiilor, farmacologul Frances Oldham Kelsey. După cinci ani de argumentare în care și-a dovedit justețea raționamentului a fost răsplătită cu President’s Award for Distinguished Federal Civilian Service în 1962. Mai recent, în Regatul Unit, în spiritul democrației, a fost introdusă prevederea ca asociațiile de pacienți să fie implicate în aprobarea medicamentelor noi și inovative. Disperați dar incompetenți aceștia s-au aliat spontan cu producătorii în aprobarea accelerată a noilor terapii pentru care dovezile nu erau concludente. În timp un procent foarte mic din aceste medicamente s-au dovedit cât de cât eficiente. Deci trebuie să înțelegem cu toții că judecata științifică medicală ține de libertatea și responsabilitatea profesiei și nu de democrație. De altfel, nici teorema lui Pitagora nu s-a stabilit prin vot!
Vă recomand în continuare două articole recente care nu sunt chiar o lectură de vacanță (căci medicul rămâne medic și în chiloți pe plajă!) și care încurajează judecata proprie.
Supplemental Vitamin D and Incident Fractures in Midlife and Older Adults
A Decisive Blow to the Serotonin Hypothesis of Depression
Dr. Cristian-Sever Oană, medic primar medicină de familie, formator
sursă foto: Pixabay
